Home / Radiografii / Mai exista sindicate in Romania? Si daca da, ce fac? – Scurta analiza de imagine

Mai exista sindicate in Romania? Si daca da, ce fac? – Scurta analiza de imagine

de Simona Adriana, Senior Consultant Tagline

Trecand zilele trecute pe langa Gara de Nord, undeva, deasupra unei usi masive din fier forjat a cladirii de pe vremea lui Carol I, vad licarind, in lumina cetoasa a inserarii, cateva luminite rosii si verzi, semanand izbitor cu o firma prafuita a unui chiosc de scara de bloc. Mai de aproape, intuind cele cateva litere cu leduri arse si reconstruind puzzle-ul, am descifrat textul: Miscarea Sindicala Feroviara. O combinatie de cuvinte cu greutate, care te duc cu gandul la ceva maret. O breasla care a stat la baza infiintarii miscarii sindicale din Romania, multe puncte importante din istoria grevista de dinainte si dintre cele doua razboaie mondiale fiind marcate cu rosu in calendar de muncitorii ceferisti de la atelierele Grivita. Un grup profesional care, si dupa evenimentele din ’89-’90, reprezenta o putere care, nu de putine ori, a paralizat transporturile in toata tara si a blocat Bucurestiul cu proteste. Si care, alaturi de mineri, a scris istoria si in primii ani de dupa Revolutie. O putere pe care, insa, la un sfert de secol de la momentul care a schimbat din temelii Romania, o gasim faramitata in zeci de sindicate mai mici, cu lideri obscuri, care-si gasesc cu greu reprezentativitatea si a caror voce se aude din ce in ce mai stins. Ca si breasla pe care o reprezinta. Ca si intreaga miscare sindicala din Romania. Un kitch asemenea ledurilor colorate si arse din loc in loc de pe cladirea rece a Garii de Nord.

In 1989, pentru prima data dupa 45 de ani de bezna, in care apararea drepturilor salariatilor si sindicalizarea a fost o gluma, clasa muncitoare a Romaniei a avut libertatea sa se organizeze in sindicate adevarate, pe bresle si domenii de activitate, grupate apoi in federatii si confederatii la nivel national, care sa le confere legitimitate si putere.

Privind tabloul general actual, avem urmatoarea insiruire de acronime: BNS, CNSLR, FSLI, SNFP, FNSgrevaA, FEN, FML, SNPPC, CSMR si multe altele. Unele mai cunoscute auzului, altele deloc. Cele mai multe datand din anii ’90, cand erau principalele generatoare de stiri de pe toate canalele de comunicare, in anii marilor privatizari, cand gigantii economiei comuniste erau vanduti strainilor si/sau devalizati si aruncati la fier vechi, facand loc viitoarelor malluri si centre comerciale, iar zeci de mii de oameni erau trimisi in somaj.

Odata ce industria autohtona a fost reorganizata (ca sa nu spunem distrusa) si in Romania au venit mii de companii straine, cele mai vehemente sindicate au ramas cele care ii reprezinta in majoritate pe lucratorii statului (semn ca muncitorii la patron sunt multumiti de conditiile si salariile oferite?…). Lupta sindicala se poarta, de zece ani incoace, pe o lege a salarizarii bugetarilor, care nu s-a finalizat nici in prezent, si pe contractele colective de munca pe care cele doua parti le incheie la fiecare inceput de an, prilej de a mai face putina presiune pentru cativa lei in plus la salarii.

Marile confederatii din Romania au esuat si in timpul crizei financiare din anii trecuti, cand pe strazile tarilor europene marsaluiau sute de mii de oameni nemultumiti de concedierile masive si taierile de salarii. La Bucuresti, chiar si dupa cea mai dura masura guvernamentala de redresare a economiei – taierea salariilor cu 25%, sindicatele nu au reusit sa stranga 15.000 de oameni in fata Palatului Victoria, care sa-si strige nemultumirile.

Scurta lectie de pierderii a increderii

Ce s-a intamplat cu increderea pe care sindicatele o insuflau muncitorilor in anii ’90, cu forta si cu puterea cu care liderii sindicali luptau pentru drepturile salariatilor, cu care daramau guverne si schimbau legi? In primul rand, trebuie sa luam in calcul relatia liderilor cu membrii de sindicat. Intr-o organizatie a carei principala menire este sa lupte pentru drepturi, libertate si echitate, trebuie sa se regaseasca toate aceste valori si sa se aplice. Liderii de sindicat alesi pe viata in functii, averile incompatibile cu veniturile declarate pe care le au si, mai ales, desele vizite la DNA si chiar inchisoarea, pentru unii dintre ei, au erodat cel mai important liant dintre organizatiile sindicale si cei pe care ii reprezinta: increderea. Sefi de sindicate care detin vile cu trei etaje si care se duc in Porsche la negocieri cu patronii pentru a salva joburile catorva muncitori platiti cu salariul minim pe economie creeaza o imagine stramba si greu de digerat.

Apropierea, pe fata si asumata de altfel, a liderilor sindicali de clasa politica, pana la intrarea acestora in partide si asezarea lor pe scaune guvernamentale si parlamentare indica din nou o situatie care tine de absurd. Sub pretextul ca din aceste pozitii ii pot ajuta “mai eficient” pe cei pe care ii reprezinta, cei care au ales calea politicii nu au demonstrat decat ca puterea este naucitoare si ca interesele personale sunt intotdeauna mai puternice decat cele ale multimii.

Iar intrarea Romaniei in UE, in 2007, a deschis in curtea sindicatelor un robinet greu de ignorat: fondurile europene. Cateva miliarde de euro au fost destinate oamenilor muncii, pregatirii lor profesionale, incluziunii sociale a grupurilor defavorizate si recalificarii celor care nu-si mai gasesc locul pe piata muncii. Proiectele europene derulate de organizatiile sindicale, mai mici sau mai mari, reprezentative sau nu, se succed de cativa ani pe banda rulanta. Intr-o tara in care un sfert din muncitori castiga salariul minim pe economie, in care se creeaza putine locuri noi de munca si in care procentul de analfabeti este cel mai ridicat din Europa, astfel de initiative fac bine la imagine, iar obligativitatea promovarii lor in mass-media mai aduc in atentia publica sindicatele din Romania. Din pacate, insa, rezultatele acestor proiecte cu titluri care suna foarte bine sunt dificil de masurat si aproape niciodata verificate.

Instrumentele pe baza carora functioneaza orice miscare sindicala dintr-o democratie sunt dialogul, negocierea si protestul, cu forma lui cea mai acuta – greva generala. In Romania, sindicatele se confunda cu niste nume de lideri, care au stiut sa-si consolideze imaginea de-a lungul anilor si cu niste acronime sub ele, pe care de cele mai multe ori nici propriii membri nu stiu sa le descifreze. Iar rarele greve generale care au fost organizate in ultimii ani au fost spontane (pentru a evita parcurgerea pasilor legali pentru declansarea lor), s-au terminat repede si de cele mai multe ori doar cu promisiuni, dar au fost, ulterior, declarate ilegale in instanta (tocmai din cauza nerespectarii pasilor legali).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

1 × three =

Top